Trafic de idei

M-am trezit cu un sentiment de speranţă. „Azi e o zi specială!” îmi strigă instinctele. Mă trezesc rapid şi sunt într-o cameră cu pereţii văruiţi în culoarea cerului la apus- un roz strălucitor spre portocaliu. Camera îmi pare ciudat de cunoscută, iar în timp ce mă ridic îmi dau seama unde sunt.

Sunt în camera lui Meredith. Mă uit în oglindă şi mă cutremur. Mai mult de atât - eu sunt Meredith. În ciuda faptului că sunt mai ceva decât speriată, zâmbesc. Mai exact, ea zâmbeşte, iar eu sunt în interiorul ei: văd ce vede şi ea, aud ce aude şi ea şi fac ce simte şi ea. Entuziasm.

Mă duc în baie, iar după obişnuita rutină de dimineaţă, începe aplicarea machiajului. Mâinile sale se plimbă singure răspândind cu uşurinţă mai întâi fondul de ten, apoi fardul de pleoape şi obişnuitul său balsam de buze cu aromă de căpşune peste care a pus un strat subţire de ruj de culoarea roşu aprins, ca şi cum nişte flăcări i s-au aşternut pe buze.

M-am dus la dulap, unde rochia pentru balul de absolvire aştepta la fel de nerăbdătoare ca mine să o îmbrac. Rochia de culoarea rubinului se aşeză blând pe trupul meu.

Uitându-mă în oglindă am văzut-o pe Meredith zâmbind, mai nerăbdătoare ca niciodată. Totul este perfect – rochia este perfectă, machiajul de asemenea.

Am ieşit din cameră şi am coborât uşor treptele, temându-mă să nu mă împiedic din cauza pantofilor cu toc roşii. Am ajuns în bucătărie, unde mama pregătea micul de jun, iar tata citea din ziar, bându-şi cafeaua. Ce familie fericită!

În câteva clipe, am auzit pe cineva tropăind pe scări. Mi-am îndreptat privirile şi m-am văzut – Calla cea de 13 ani, cu un zâmbet admirativ privindu-mă.

-Arăţi minunat!

-Mulţumesc!

Am făcut o piruetă şi mă îndrept către uşă.

-Nu mănânci nimic înainte să pleci?

În ochii mamei se citea îngrijorarea maternă. Cum de a putut să plece? Nu înţeleg de ce ne-a părăsit. Vroiam să îi vorbesc, să îi pun întrebări, dar eu eram doar un vizitator invizibil, ascuns în trupul lui Meredith.

Am ieşit, iar în faţa casei era parcată o bine-cunoscută maşină argintie, din care a ieşit Erik, iubitul ei. E îmrăcat într-un smoking negru, iar la gât are o cravată roşie, de culoarea rochiei ei. O întâmpină cu o îmbrăţişare a cărei căldură pot să jur că am simţit-o şi eu. Parfumul său era o mângâiere pentru nările mele.

Am intrat în maşină. Mă uit pe geam la peisajul atât de cunoscut. Mi-aş dori să revăd toate aceste lucruri, dar mai bine mă ţin la distanţă de vechea casă, acum arsă din temelii... Acum mi-am amintit! Incendiul! Moartea lui Meredith! Toate se vor întâmpla în câteva ore, iar eu nu pot face nimic.

Am lăsat panica să dispară, căci ştiu prin ce urmează să trec, aşa că nu trebuie să mă tem. Am trecut de multe ori prin acele momente, dar totuşi îmi este frică de cum voi trece de momentul exploziei...

Maşina am oprit, iar eu am coborât alături de Erik. Lumea ne privea admirativ. Ştiam că Meredith şi Erik erau unul din cele mai frumoase cupluri din liceu, deci nu mă surprindeau reacţiile, ci mă bucuram pentru ei.

Am intrat în micul restaurant în care se ţinea balul. După ce am păsit pe holul insuportabil de lung, am intrat într-o încăpere spaţioasă în care toată lumea dansa, iar tot ceea ce se auzea era zumzetul vocilor de adolescenţi absolvenţi.

M-am aşezat la masă alături de Erik şi de mai mulţi colegi ai lui Meredith. Au început cu toţii să discute despre cum au trecut anii şi au început să îşi complimenteze ţinutele. Au mâncat, au dansat, au râs, dar eu eram prea ocupată gândindu-mă la ce se va întâmpla. Ştiu ce urmează, iar asta nu mă bucură. Incendiul mă face să pierd rânduiala lucrurilor care se întâmplă.

Mi-am amintit că Meredith se plângea că a fost pe cale să omoare pe cineva. Asta e ceva ce mă macină din momentul în care s-a plâns de ceea ce a fost pe cale să facă.

Mi-am scos rapid asta din minte şi am urmărit ce se întâmplă. Timpul trecuse repede, iar acum Meredith pleca. Nu era gata petrecerea căci lumea mai era încă în sală. Ea şi Erik au ieşit din sală şi au intrat în maşină.

Înainte de a porni motorul maşinii, Erik a sărutat-o pe Meredith blând. Maşina a plecat, iar eu eram confuză. Ăsta nu era drumul spre casă.

Maşina a oprit într-un final în faţa casei lui Erik. Când mi-am dat seama ce avea să se întâmple, m-am simţit prost că mă aflam aici.

Aşa cum mă aşteptam, amândoi au intrat ţinându-se de mână în casa lui, la etaj. Au intrat în camera lui Erik, apoi am început să simt ce simte ea: entuziasm. Au început să se sărute pasional, fără să scoată niciunul vreun cuvânt. Mâinile lui Erik se plimbau absente pe fiermoarul rochiei lui Meredith, în timp ce ea deja îi dăduse jos cămaşa, apoi s-a întâmplat ceva ciudat: pe vârful buzelor şi în vârful degetelor lui Meredith se simţea o puternică căldură, iar apoi o strălucire uşoară a început să apară.

Un geamăt scurt s-a urcat din gâtul lui Erik apoi am observat ceva ciudat: din gura lui Meredith începuse să iasă fum. Erik a început să tuşească puternic, iar apoi îşi relaxă muşchii. Meredith tresări.

-O, Dumnezeule!

Erik a căzut, dar nu e mort, căci respiră. Locul unde degetele lui Meredith au stat erau... Arse!

-O, nu!

S-a uitat la palmele sale speriată. A început să tremure, apoi şi-a închis fiermoarul rochiei, a luat cheile maşinii lui şi a fugit în maşină. Lacrimile începuseră să-i şiroiască pe faţă stricând machiajul perfect pe care îl avea.

A urcat în maşină. Era speriată. De fapt, mai mult de atât era îngrozită.

Când a ajuns acasă, palmele îi erau încă roşii din cauza sângelui. A fugit în camera sa. Mama a intrat nu după mult timp. I-a prins mâinile într-ale ei apoi un fiirişor de apă se strecură pe ele şi le curăţă, apoi dispăru. Mama zâmbea vinovată, dar nu spunea nimic, iar Meredith izbucni:

-De ce nu mi-ai spus mai devreme? Eram pe cale să îl omor, mamă! Eram pe cale să omor un om!!

Furia era din ce în ce mai mare. O pot simţi. E ca o nebunie ce i-a acaparat corpul. Acum sunt ea, dar nu eu am controlul.

Fug în baie şi mă privesc în oglindă. Machiajul îmi este distrus. Viaţa îmi este distrusă. O senzaţie de căldură îmi străbate corpul, iar când mă uit la palme, acestea strălucesc. Mă uit din nou în oglindă, iar în timp ce furia dispare, pielea mea ia culoarea lavei incandescente. NU! Nu vreau să păţească nimeni nimic! Nu trebuie să se întâmple ceva rău! NU!! Era prea târziu. Flăcări uriaşe îmi ieşeau din corp, iar tot ce puteam face era să ţip şi să îmi doresc ca nimeni să nu fie rănit.

Deşi flăcări uriaşe îmi ies din corp, eu nu simt durere, ci doar cum mi se descarcă furia. Trebuie să merg în cameră să o salvez pe mama. Merg în camera mea în timp ce mă simt din ce în ce mai slăbită, ca şi cum flăcările ce ies din mine îmi iau toată puterea.

Ajung în cameră unde nu este nimeni, iar odată ce simt că nu mai am putere, flăcările ce ies din mine se opresc, dar apoi cad în focul ce a acaparat camera. Flăcările ajung pe pielea mea, dar acum simt cum mă ard. Simt cum îmi sfâşie pielea. Durerea e atât de insuportabilă! Întunericul îşi face iar apariţia în momentul în care îmi pierd cunoştinţa.